Inside all of us is a wild thing.

Stăteam sprijinit de peretele alb şi priveam câteva poze pe care le făcusem în parc cu puţin timp înainte. Erau reuşite şi chiar îmi plăceau - mult de tot. Şi narcisismul meu excesiv nu putea să nu adauge replica: Cât talent am! Gândul meu s-a auzit atât de tare în mintea-mi încât m-a bufnit un râs amuzat, lăsând aparatul de fotografiat pe podea, lângă mine. Am întins mâna spre chitara neagră, ce era aşezată lângă mine şi am început să cânt o melodie de la Metallica, The day that never comes.

Se apropie cu paşi vioi de uşa alăturată când auzi o chitară, plus melodia prea cunoscută ei. Chicoti delicat şi întinse mâna, bătând de două - trei ori, încât cel sau cea ce se afla după uşă să audă.
Îşi duse mâinile la spate şi se gândi că arăta bine, era şi normal. Aici intervenea narcisismul ei. Surâse amuzată, muşcându-şi buza inferioară, în timp ce aştepta ca un copilaş mic şi nerăbdător.

Am auzit câteva bătăi în uşă şi am fost determinat să mă opresc din cântat. M-am ridicat în picioare dintr-o săritură şi m-am uitat fugitiv în oglindă. O cămaşă albastră cu negru şi portocaliu în pătrăţele şi nişte jeanşi erau perfecţi şi comozi, desigur. Aveau părul ciufulit, însă nu mă deranja fiindcă deseori îl ţineam astfel. Am atins clanţa cu degetele, deschizând uşa. În faţa mea era o fată blondă, cu părul curgându-i pe umeri. Arăta bine, nu puteam nega asta, însă trebuia să mă opresc din a o privi fiindcă altfel aş fi părut...obsedat. Am schiţat un zâmbet, ciufulindu-mi părul.
- Salut, am spus. Intră, te rog, am adăugat puţin mai târziu, dându-mă din uşă.

Deschise uşa. După ea era un...un tip pe care des îl puteai numi genial. Clipi des, jucăuşă şi surâse, înghiţind în sec. Îl auzi salutând-o, dar ca un ecou. Era deja în lumea ei, coloarată şi total diferită de realitate. Clătină din cap şi-şi aranjă rochia neagră, cu cranii până la genunchi ce-o purta, apoi îl salută pe-un ton plăcut şi catifelat.
După ce tânărul se dădu din uşă, întră şi ea cu paşi eleganţi, energici. Se uită în jurul ei senină, ciufulindu-şi uşor părul, deşi ştia că arăta bine indiferent de cum îi stătea părul.
- Chitarist, nu? îngână Alice când văzu chiatara, un zâmbet 'de milioane' pictându-se pe buzele ei.

Mi-am lăsat privirea înspre podea, părul căzându-mi în ochi. Abia auzisem întrebarea ei şi răspunsul meu întârzia să apară. Mi-am dres glasul, revenind la realitate şi am privit-o din nou, clipind des.
- În timpul liber, e doar un hobby. De fapt, sunt fotograf, am spus, zâmbind. Apropo, sunt Erik Schwartz, am spus mai târziu, accentul meu german făcându-se prezent. Te servesc cu ceva?

- Şi eşti neamţ, adăugă Alice când îi auzi accentul. Alice von Desire, se prezentă la rândul său şi-l urmări atentă cu privirea, inima începându-i să bată nebuneşte. Aveau cam multe în comun, şi-i plăcea asta la nebunie.
Surâse delicat şi clătină din cap la întrebarea lui, afişând un zâmbet superb. Nu, mulţumesc oricum. îi spuse ea senină, pe acelaşi ton plăcut, apoi îşi coborâ privirea către chitara lui.
- Erm, fotograf zici ? Frumos aşa, spuse blondina vioaie, ridicându-şi uşor privirea albăstruie, ce strălucea uşor, către acest Erik.

Am surâs când am văzut-o zâmbind şi mi-am întins braţele, oasele trosnind. Mi-am lăsat capul într-o parte, afişând un zâmbet fermecător, ce putea cuceri orice fată.
- Da, fotograf. O meserie minunată! am spus, plin de viaţă, întinzându-i un album unde aveam diferite poze făcute de mine. Dar, stai, şi tu eşti din Germania... Lasă-mă să ghicesc, Berlin, nu? am întrebat, fiind sigur de răspunsul ce va urma.
M-am apropiat de pervaz şi m-am aşezat pe acesta, privind-o pe adolescentă şi jucându-mă cu una din brăţările de piele pe care le aveam la mână.

- Nu mă cucereşti cu zâmbetul acela, drăguţele! îi zise Alice amuzată când îi observă zâmbetul, clipind des. Se trânti pe-un fotoliu, picior peste picior şi deschise energică albumul pe care Erik i-l întinse. Îl răsfoi, oprindu-se la o pagină unde văzuse ceva interesant.
Dap, Berlin. De unde ştii? îşi ridică fata privirea către el, surâzând dulce, delicat. Lăsându-şi capul într-o parte, trase aer adânc în piept şi-l urmări atentă cu privirea, încercând să-şi dea seama anumite chestii.

Am ridicat din umeri, încercând să par distrus de replica ei, însă m-a bufnit râsul imediat.
- Ei, asta-i bine. Dacă te lăsai uşor, nu mai era distracţie, am spus, zâmbind. Berlin. Păi, ştiu. E intuiţia. Şi, probabil, faptul că nu mulţi şi-au dat seama că sunt neamţ chiar şi când vorbeam cu accent. Deci, ăsta e principalul motiv.
Am început a-mi bălăngăni picioarele, lovind cu tenişii peretele alb. Am observat cum se uita cu un aer critic la fotografii.
- Sunt minunate, nu-i aşa fotografo? Normal că-s frumoase, doar sunt ale mele, am spus, mândru de mine, dar şi amuzat de situaţie.

- Narcisit mai eşti! râse blonda când îl auzi. Da, da, sunt minunate! Deşi ale mele arată mai bine, îi spuse Alice pe-un ton dulce şi-l urmări atentă cu privirea când îl văzu ce face. Clătină din cap uşor dezaprobatoare, făcându-i semn să înceteze, apoi se aşeză mai bine pe fotoliu, întorcându-şi liniştită privirea către fotografii. Nu mă las uşor, e semn de slăbiciune. Şi ca să ştii, mulţi şi-ar da seama că vi din Germania după accent. Desigur, dacă mi-ar semăna, spuse Alice pe tonul ei mândru, plăcut şi surâse amuzată de propriile vorbe.

- Dar cine poate să aibă logica lui Alice? Nimeni! Nimeni! Alice e prea Alice pentru a fi inferioară celorlalţi, nu? am spus sarcastic, râzând şi sărind de pe pervaz. M-am apropiat de ea, privind-o în ochi şi mi-am apropiat degetul de obrazul ei, ştergându-l uşor. Mă privea nedumertă şi eu am fost nevoit să clarific situaţia. Erai murdară de creion. Să ştii că ţi-ar sta bine şi fără machiaj, am spus, îndreptându-mă.

- Nimeni, exact! Alice e superioară tuturor, chiar şi ţie! râse blonda de vorbele băiatului şi-l privi atentă, uşor suspicioasă când acesta se apropie de ea. Se strâmbă când îi atinse obrazul, apoi zâmbi dulce, într-un fel angelic când el îi explică motivul. Se mai liniştise, de fapt.
- Ba nu mi-ar sta. Sunt fată, am nevoie! îi zise ea pe tonul plăcut, suav şi chicoti delicat, dându-şi o şuviţă de par auriu după ureche,

- Superioară mie? Nu! Imposibil aşa ceva! Să spunem că suntem la fel de superiori celorlalţi, am mormăit, ridincând din umeri. Oricum, tu eşti frumoasă şi fără machiaj, pot paria asta. Adică, da, eşti frumoasă şi aşa, machiată, dar ştii că naturaleţea e mult mai... drăguţă. Decât să te chinui cu machiaje, de ce nu rămâi aşa... naturală? am întrebat, încerând să înţeleg femeile, deşi îmi era imposibil.
Îmi dădusem seama prea târziu că îi făcusem un compliment - sau chiar mai multe - şi nici măcar nu mă gândisem că aveam să spun aşa ceva. Adică, da, asta gândeam, dar nu voiam să şi spun. Am oftat, descurajat, şi m-am trântit pe un fotoliu, jucându-mă cu o şuviţă de păr, învârtind-o pe degete.

Alice îl ascultă atentă, obrajii ei prinzând o urmă de roşeaţă. O complimentase prea mult, deja o făcea să se simtă nu ciudat, ci prea bine sau altfel decât normal. Se uită în altă parte când el se opri din vorbit, gândindu-se ce să-i răspundă. Bietul de el, n-avea s-o înţeleagă vreodată. Sau poate da, dar nu curând, asta era sigur. Naturală, ăh? E frumos, sunt sigură. De fapt, sunt frumoasă, da, ştiu! Dar îmi place să mă machiez, îi zise ea pe-un ton dulce şi-şi întoarse privirea albăstruie către acesta.

- Ştii, acum trebuia să urmeze şi un compliment pentru mine! Sau doar tu eşti frumuseţea din această încăpere? Şi eu sunt superb şi am o personalitate atât de extraordinară, am spus, umflându-mă în pene. Merit şi eu un compliment, m-am plâns.
Mi-am încrucişat mâinile la piept şi m-am prefăcut că sunt bosumflat. Îmi ieşea binişor, deşi se putea şi mai bine. Însă nu ştiam cât de bine aveam să o conving pe Alice.

- Bine, genialule! Eşti un chitarist superb, cel mai bun şi cel mai cel! începu Alice să-l complimenteze, deloc impresionată de prefăcătoria lui. Când eram mai mică îmi ieşea mult mai bine, îl lovi blonda peste nas în joacă şi scoase limba la el, râzând dulce. Clătină din cap şi se aşeză mai bine, în timp ce-şi strângea părul într-un coc neglijent, lăsând câteva şuviţe rebele să-i cadă pe gâtul lung, albicios.

Am început a râde, amuzat de situaţie. M-am foit în fotoliu şi am zâmbit când ea a scos limba la mine, într-un gest copilăros, dar adorabil.
- Pisicuţo, vezi să nu-ţi muşte cineva limbuţa, am spus, lăsându-mi capul într-o parte şi zâmbind.
Mă uitam prin cameră, gândindu-mă că ar fi fost perfect dacă mi-aş fi vopsit pereţii, dar acum nu mă puteam concentra pe acest lucru. Atenţia mea era canalizată pe Alice.

- N-o muşcă nimeni, motanule! Ai tu grijă, îi zise Alice pe-un ton pueril, dar roşi imediat când îşi dădu seama ce prostie spuse. Se uită în jos, ducându-şi mâinile pe obrajii şi înjură şoptit, subţiindu-şi buzele într-un adorabil, tipic ei. Scuze, mormâi după o clipă în care tăcerea domină. Îşi ridică cu greu privirea spre el, deşi tare dorea să intre pământ în acel moment sau ceva de genul.

O vedeam stânjenită de ce spusese, deşi pe mine vorbele ei mă amuzaseră. Când şi-a ridicat privirea temătoare înspre mine, eu am început să râd, înroşindu-mă la faţă. Nu mă deranjaseră deloc spusele ei, deşi ea părea destul de deranjată.
- Ai vrea să încerci? am întrebat dintr-o dată, privind-o atent şi afişând un zâmbet şiret.

- Pe dr*cu, Erik, nu mai râde! pufni blonda şi mări ochii, privindu-l atentă. Se ridică brusc şi-şi încrucişă braţele la piept, inspirând adânc. Îl auzi, dar încercă să-l ignore. Nu prea merge, căci prezenţa lui deja o tulburase, iar acum ştia că nu avea să scape de el prea uşor.
- Nu ştiu, murmură Alice, muşcându-şi buza inferioară. Înghiţi în sec şi evită să-l privească, uitându-se undeva pe pereţi.

- Alice nehotărâtă? E imposibil aşa ceva! am spus, zâmbind.
M-am ridicat, la rândul meu, de pe fotoliu şi am privit-o, neştiind cum să reacţionez. M-am aproiat uşor de ea şi am luat-o un braţe, strângând-o la piept şi afundându-mi capul în părul ei care mirosea a nişte flori pe care nu le puteam identifica.
- Dar inima ta ce spune? am întrebat, dintr-o dată.

O luă în braţe, iar ea o tâmpită, şi totuşi romantică încurabilă ce era, acceptă. Îşi puse uşor chipul pe umărul său, inspirând adânc şi privindu-l pe şaten cu coada ochiului. Afişă un zâmbet gingaş, micuţ, când îi auzi întrebarea.
Nu îi răspunse. Ce putea să facă într-un moment ca acela? Doar ridică din umeri şi închise pentru o clipă ochii, de parcă ar fi căutat răspunsul.
- Inima mea spune multe chestii, toate bune. Dar nu vreau s-o ascult, îi zise ea după şi deschise ochii, imediat privindu-l pe tânăr.

- De ce? am întrebat, curios. De obicei, inima dă cele mai bune răspunsuri, am spus.
Am privit-o în ochi, cu căldură şi nu mi-am luat mâinile de pe talia ei. Încercam să mă concentrez pe altceva, la un cântec, la o fotografie, dar îmi era imposibil. Parcă mintea mea nu dorea să acţioneze la ce doream eu. Ea comanda orice voia ea.

- Inima mea nu dă mereu cele mai bune răspunsuri, îi zise blonda pe-un ton stins şi-l privi atentă, deşi printre gene.
Îşi trecu finuţ limba peste buze şi încetişor, începu să se joace c-o suviţă din părul lui Erik, afisând apoi un zâmbet gingaş.

- Dar ea ce spune acum de e atât de greşit? am întrebat, lăsându-mă pe un picior şi atingând o brăţară de piele, cu care mă jucam.
Apoi, mi-am ridicat privirea înspre ea, zâmbindu-i fermecător şi mi-am ciufulit părul, afişând o expresie copilăroasă.